„Cu credința unui suflet mare s-a dus Regina Maria la Paris și la Londra. A încercat lupta cu publicul cel mai greu de cucerit și reținut, și l-a învins. A fost, cum spun ziarele franceze, o săptămînă de zile «Regina Parisului», a acelui Paris care nu sufere nicio altă regalitate decît aceia care pune așa de mari calități și așa de mari talente la disposiția unei cause așa de drepte”.  

Nicolae Iorga, Neamul Românesc, 25 aprilie 1919.

„România avea nevoie de imaginea chipului meu”. „Misiunea mea era aproape misiunea unui bărbat, felul meu de a pleda a fost acela al unei femei”. „Din adâncul inimii știam că poporul meu nu și-a pus speranța în mine fără un scop. Știam cum să vorbesc pentru ei și cum să-i așez pe hartă”. (Regina Maria)

Diana Mandache, Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite, Editura Allfa, București, 2007.

România întregită – prin alipirea provinciilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului – a fost recunoscută în plan mondial de către Marile Puteri și în urma efortului, popularității și legăturilor speciale de familie ale Reginei Maria. Influența, prestanța și farmecul personal al reginei au reușit să determine pe mulți politicieni europeni să aibă o atitudine favorabilă față de România. După încheierea Primului Război Mondial, Marile Puteri redesenau harta lumii la Conferința de Pace de la Paris. Prim-ministrul de atunci, Ionel Brătianu, îi transmitea de la Paris regelui Ferdinand că negocierile de pace sunt în impas și că România este tratată cu dispreț și indiferență de aliați din cauza semnării separate în 1918 a Tratatului de Pace cu Puterile Centrale, cu care, de altfel, Regina Maria nu fusese de acord.

Sfătuit de ambasadorul Franței la București și de Barbu Știrbey, la 5 martie 1919, regele Ferdinand, conștient de abilitățile soției sale, o trimite pe Maria într-o misiune neoficială la Paris și la Londra pentru tratative privind recunoașterea internațională a granițelor țării. Cu privire la acest moment, Regina Maria avea să noteze în memoriile sale: „Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate, regele m-a întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-a întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea această răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elocvent decât o femeie răscolită. Aș fi de acord? Eu? Să merg la Paris și la Londra? Eu să susțin cauza noastră? Neoficial, bineînțeles, dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită de a face acest lucru pentru România. Un fior de mândrie mi-a străbătut toată ființa. Eu? Desigur, eu eram cea chemată – da, cred că mă simțeam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor trei mari! […] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere”.

PLECAREA LA PARIS

„Am plecat la 3:10, gara înţesată de oameni, atât de plină, încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toţi. Toţi miniştrii, generali francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele”. Mai mult, adaugă ea, „românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei poate schimba faţa unor evenimente atât de mari?”

SOSIREA LA PARIS

„Da, sunt la Paris! Greu de imaginat, dar sunt aici. […] La gară, o mare primire, deși neoficială, din partea francezilor și românilor. Erau atât de mulți încât sunt sigură că am spus „How do yo do” doar la jumătate dintre ei. Flori de o minunată frumusețe mi-au fost oferite în cantități uriașe. Publicul a aclamat și fotografii m-au agasat la fiecare pas. […] Din clipa în care am coborât din tren am fost prinsă într-un iureș sălbatic. Nu voi putea niciodată să scriu toate acestea. Figuri, figuri, și flori și toți doritori să-mi relateze cele mai mai importante noutăți, fiecare după opinia lui și permanent tot mai multe flori fiind aduse, splendid liliac, și trandafiri, și cale, și orhidee, și violete, și iriși, narcise, frezii ca o compensație pentru anii lipsiți de flori pe care i-am avut! Camera mea a devenit o adevărată expoziție florală. Mă simt foarte bine la Ritz. Toți se agită în jurul meu, fac mare caz de mine, mă tratează ca pe o eroină. Este măgulitor și tulburător.

Toți «jurnaliștii» din lume încearcă să mă acapareze și, ca un roi de albine, zumzăie în jurul meu. Trec surâzătoare prin toate, încercând să evit tumultul și vâltoarea. Îndelungă convorbire cu Brătianu despre situație, despre oamenii politici pecare îi voi vedea, despre unde și cum pot ajuta sau încerca să ajut. Dar, Doamne, cât de greu este să-mi păstrez calmul.  Totul și toți mă presează în același timp. […] Urmează să mi se vorbească, să mi se ia interviuri, să fiu fotografiată, invitată, hăituită, supraonorată, și toate acestea, cum s-ar zice, neoficial. Mă țin cât pot de tare, ceea ce nu este prea ușor. Se spune că atmosfera nu era prea favorabilă pentru României, dar este destul de favorabilă pentru mine. Dar dacă, prin popularitatea mea neîndoielnică, pot să-mi ajut țara, atunci totul va fi bine”.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 72-73.

ÎNTÂLNIREA ISTORICĂ CU PREMIERUL GEORGES CLEMENCEAU

Ajunsă la Paris, regina joacă un rol important în favoarea României. Știe să își folosească farmecul și inteligența pentru a câștiga influență în negocierile pentru România. Vizita la prim-ministrul Clemenceau a devenit una legendară. Premierul francez Georges Clemenceau o întâmpină cu garda de onoare la Palatul Élysée. Regina a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la România a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. După întâlnirea cu Maria, Clemenceau și-a schimbat oarecum atitudinea față de România. Chiar dacă nu a obținut întregul Banat, venirea Reginei Maria la Paris a schimbat mult în bine situația țării, mai ales în ceea ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de România.

„Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau și am făcut-o. Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturalețe caracteristică unui soldat, este însă un încăpățânat. Are anumite motive de nemulțumire față de România, în care perseverează și în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători”. Clemenceau o atacă „de front” și de pacea separată semnată de România. Regina încearcă să-i explice motivele. „Ne me racontez-pas tout cela, vous étiez pour la résistance, vous” (Nu-mi spuneți mie aceasta, dumneavoastră erați pentru rezistență – n.a. trad. fr.). Replica lui Clemenceau o pune în încurcătură, dar Maria se descurcă cu caracterul pătimaș al firii sale de femeie: „Nu am venit să vorbesc despre mine, ci să modific atitudinea față de România și asta înseamnă să mă lupt, așa cum am luptat în bătăliile din timpul anilor tragici de război”.

După o discuție destul de îndelungată cu premierul francez, regina notează: „Nu știu dacă am atins vreo coardă sensibilă a inimii sale, dar fața mea i-a adus o imagine plăcută despre România, zâmbetul meu fiind mult mai convingător decât dezbaterile politice obositoare”.  Discuția continuă. La un moment dat regina încearcă să se ridice și să plece ca să nu-i ocupe timpul. Clemenceau protestează, spunându-i că nu se grăbește deloc. „Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimașă cu problemele țării mele nu știu, dar că am oferit o imagine frumoasă țării mele, aceasta cred că am făcut-o, pentru că după aceea el i-a spus lui Antonescu: «Oh! Une Reine comme cella-là îl faut la recevoir avec honneur militaire, le Général Foch en tête»” (Oh! O regină ca aceasta trebuie primită cu onor militar, cu generalul Foch în frunte – n.a. trad. fr.).

ÎNTÂLNIREA CU RAYMOND POINCARÉ ȘI WOODROW WILSON

În același turneu în Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu președintele francez Raymond Poincaré care îi conferă Legiunea de Onoare. Este primită cu aplauze și entuziasm de francezi, devenind prima femeia din lume căreia i se acordă titlul de membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Franța. 

Tot la Paris, regina Maria s-a întâlnit și cu alte personalități importante precum președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, și prim-ministrul Marii Britanii, Lloyd George. Discuția cu Wilson a atins multe probleme. Regina îi vorbește de pericolul bolșevismului rusesc și îi smulge promisiunea ca se va întâlni cu Ionel Brătianu pentru a-i expune situația României. „Dar am avut sentimentul că dacă ar fi fost timp aș fi putut face mult mai mult în discuția cu președintele decât ar fi făcut-o premierul nostru, care nu vorbea deloc engleza”. După această misiune reușită, însuși prim-ministrul Ionel Brătianu admitea că „Maria a reușit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reușit într-o lună întreagă”.

REGINA MARIA, ÎN PRESA FRANCEZĂ A VREMII

Venirea reginei Maria la Paris a reușit să atragă atenția jurnaliștilor din toată lumea. A început o adevărată campanie publicitară în presa franceză care a informat opinia publică despre prezența reginei la Conferința de Pace de la Paris. Regina s-au bucurat de o mediatizare internațională deosebită, reușind să dea o nouă imagine țării. Talentul diplomatic ad-hoc și personalitatea sa charismatică au pus România pe hartă pentru mulți dintre politicienii și jurnaliștii vremii.

„Această zi pare să fi fost consacrată presei, toți ziariștii de pe pământ apar ca muștele și mi s-a spus să-i primesc. Vă puteți imagina cum să ai o ușă deschisă și să fii prins ca într-o cușcă de aproximativ 40 de adevărați ziariști, toți agățându-se de tine și punându-ți întrebări. Mi-am dat toată silința, i-am privit pe toți drept în ochi și am vorbit pentru țara mea! Și în somn mă simt hăituită de ei. Erau chiar și japonezi, și polonezi etc… etc…, dar pe aceștia i-am primit mai târziu. Mai întâi pe francezi, apoi pe italieni, apoi pe englezi și americani, mai târziu, jos în hol, pe toți ceilalți, când am socotit că am terminat cu ei”.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 83-84, p. 76.

„Da, am devenit «primul slujbaș» al țării mele, acesta-i adevărul și aceasta mă absoarbe întru totul, îmi stăpânește toate gândurile, indiferent cât de mult sunt flatată și onorată – pentru că, fără îndoială, aceasta este ceea ce mi se întâmplă mie acum, ei pur și simplu mă ridică în slăvi. Noroc că am 43 de ani, altfel mi-aș imagina că sunt irezistibilă – întrucât sunt acum în plin magnetismul meu natural care nu are foarte mult de-a face cu vârsta mea. «Jˈai même encore», ceea ce Barbu dorește pentru mine, «un succés de jolie femme!», care înseamnă atât de mult pentru francezi, cât și pentru alții!”

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 83-84, p. 77.

„Toate ziarele sunt pline de interviurile mele. Antonescu care consideră într-un fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le citesc și, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult trebuie decupate și lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant și interesant pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă țării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul își pierde puțin capul după mine. Am venit aici pentru țara mea și orice succes aș putea avea, el este pentru țara mea”.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 83-84, p. 78.

PLECAREA DIN PARIS 

„Înainte de a pleca, mi s-a făcut o mare onoare care nu s-a făcut niciodată unei regine, se pretinde chiar că nici regilor, în Franța. Mi s-a cerut să trec în revistă garda de onoare. Aceasta pot să o fac în modul care îmi este propriu, așa că m-am coborât la ei privindu-i în ochi, în timp ce cel mai viu salut era cântat de trompete al căror sunet îmi place. Toți românii mei plângeau de bucurie și inima mea îmi bătea cu îndreptățită mândrie, dintre toate onorurile făcute acesta a fost cel care mi-a mers drept la inimă. […] Am făcut tot ce am putut să fie totul în ordine, m-am gândit la orice amănunt, mi-am folosit tot talentul, toată inteligența, fiecare gând, orice efort, până la maximum”.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 83-84, p. 155.

„Plecarea [n.a. de la Paris], în sfârșit, a trebuit să aibă loc. La gară înghesuială, foarte multă lume de toate naționalitățile, prieteni, cunoștințe, admiratori ardenți, persoane oficiale, francezi, englezi, americani, ruși, spanioli, polonezi, portughezi, greci, chiar și simpli soldați, toți îngrămădiți lângă președintele republicii și mareșalul Foch. Mulți ochi erau înlăcrimați. Fusesem populară, trezisem interes tuturor claselor, tuturor naționalităților, în unele ocazii lumea are nevoie de personalități, le creează și este stimulată de ele. Fusesem aleasă ca atare și ei erau dispuși să mă glorifice, nu era gelozie, dar un fel regret că nu mă aveau în țara lor, ceea ce am observat bine, iar în acest fel eu am devenit de interes internațional și țara mea a căpătat deodată cu totul alte proporții. Aceasta nu este numai în imaginația mea. Totul este bizar și minunat. Românii mei se umflă în pene de mândrie. Vizita mea «neoficială» a constituit, desigur, un imens succes, nu pot spune că nu-mi face plăcere, dar am o fire de copil, prea puțin de «intelectuelle» cu ciorapi albaștri, ca să fiu impresionantă pe nedrept. Sunt numai instinct, toată munca mea este spontană, nu am timp să fac combinații, atacurile mele sunt întotdeauna directe, nepregătite, am o flexibilitate naturală a minții, cântăresc lucrurile rapid, înțeleg lumea rapid, am un profund mod de a înțelege pe fiecare om cu care am de-a face. La aceasta se poate adăuga dorința feminină de a plăcea și o inimă bună, ceea ce mă face irezistibilă. Îmi lipsește complet convenționalismul, nu am trăit niciodată «dans le monde», încât nu fac politețe gratuită. Întotdeauna, în toate ocaziile, sunt eu însămi: fără pretenții, fără afectare, fără «subterfugii» și aceasta, în general, m-a ajutat, nu m-a dezavantajat. Adevărul este că sunt «unclassable»”.

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, p. 156.

„Parisului i-am spus la revedere cu tristețe, cu emoție, cu inima tulburată. M-am simțit excelent, am avut o mare experiență, deși a fost o viață stresantă la care nu poți să reziști mult timp. Să-mi iau zborul era singurul lucru posibil, să mă smulg din mijlocul unui asemenea succes, al unei asemenea adorații, admirații, adulații, dar totuși, a meritat și a fost o mare realizare pentru «Țara mea». Acum mă întorc acolo, la inimile care mă așteaptă și la soarta oricare ar fi, căreia va trebui să-i fac față. Am pornit din gară în urale de bucurie «Vive la Reine, Vive la Reine», «Vive la Roumanie» și figurile se îndepărtau, se estompau. S-a terminat, s-a încheiat …”

Maria, Regina României, Însemnări zilnice, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, p. 156.