SPECIAL
„O aclamare prelungă ce mă umplea de fiori izbucni din sute de inimi: Regina Maria… Și ne uitarăm unul în fața altuia, poporul meu și eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor ființe pe lume, căci, în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiție sau un simbol, ci aclamau o ființă pe care ajunseseră s-o înțeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Eram a lor…”
Regina Maria
Relația Reginei Maria cu oamenii de rând, simpli, din popor a fost o relație cu totul și cu totul specială, pentru o suverană. Dragostea reginei pentru România s-a manifestat în toată ființa sa. Poporul român a prețuit-o și a iubit-o pentru contribuția și faptele bune pe care a știut să le ducă la bun sfârșit în consolidarea națiunii române. Nu a avut o soartă desprinsă și izolată de necazurile țării sau de momentele de cumpănă din vremea războiului când se lupta pentru întregirea națională. Nu a refuzat nicio chemare a vreunui soldat rănit de pe front. Pe toți i-a încurajat și îmbărbătat și le-a ridicat moralul atunci când nu mai aveau speranțe. Se ruga alături de cei în suferință, devenind pentru soldații români un simbol, și poate cea mai frumoasă prezență a devotamentului pur, a dragostei față de cei care se jertfeau pentru țară.
Îmbrăcată mereu în haine de soră medicală, s-a implicat activ în ajutorarea soldaților români, cărora le aducea şi mici daruri pentru a le alina suferinţa. Emoţionantă în acest sens este mărturia ei din 30 august/12 septembrie 1916: „Toţi mă salută cu o bucurie aproape emoţionantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri, ţigări. Cu cei mai grav răniţi stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun «Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor», acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu «Împărăteasa tuturor românilor.»”
Maria, Regina României, Jurnal de război – 1916-1917, vol. I, Editura Humanitas, București, 2016, p.
„Vederea lor te umple de umilință. De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă ? De ce ? Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nicio altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. «Rău m-au lovit, Mama Regina», mi-a spus, «rău m-a lovit dușmanul!» Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. «Mă doare, Mama Regina» – iar apoi refrenul etern «dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor». N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceață din cauza lacrimilor. E ciudată povara atâtor priviri – nu știam cât de grea poate fi. Atâția ochi, unii după alții, și toți mă privesc pe mine. Unii cu iubire, unii uimire, unii cu nepăsare, unii cu iubire, unii cu durere mută, unii de parcă m-ar chema în ajutor, dar cei mai mulți resemnați … Zilele acestea m-am aplecat peste atâtea paturi și am privit în atâția ochi – și toți mă urmăresc la fiecare mișcare, de cum mă întorc îi simt asupra mea, sute și sute…”
Maria, Regina României, Jurnal de război – 1916-1917, vol. I, Editura Humanitas, București, 2016, p.
Românii o admirau și erau entuziasmați de exuberanța și de spiritul ei. Regina prețuia de-a dreptul tradițiile populare românești și viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase. Era fascinată de costumul popular românesc pe care îl purta cu mândrie la reședințele regale și în călătoriile pe care le făcea în țară. I-au fost dintotdeauna dragi țăranii și oamenii simpli, umili. Le aprecia bunătatea, candoarea, noblețea, ospitalitatea, sinceritatea, cu care o primeau în satele și locuințele lor. Era de-a dreptul îndrăgostită de bisericuțele mici de la sate pe care le căuta înadins. Le descoperea de fiecare dată cu bucurie și niciodată nu a putut să le uite farmecul. Oamenii o primeau de fiecare cu încântare și cu inima deschisă.
Cel mai probabil, în luna mai 1919, s-a bucurat cel mai mult de manifestarea dragostei și fidelității țăranilor români, atunci când împreună cu regele Ferdinand a vizitat Ardealul, proaspăt eliberat după Marea Unire. Este unul din momentele în care descoperim cum se manifestă geniul politic al reginei Maria. Trecută prin toate avatarurile suferințelor soldaților români de pe front, revenită doar de câteva luni din saloanele pariziene în care a trebuit să negocieze recunoașterea frontierelor României Mari cu „mai-marii zilei” ai politicii mondiale (Georges Clemenceau, Raymond Poincaré, Woodrow Wilson etc.), o vedem la scurt timp pe regină (mai 1919), îmbrăcată în ie românească, în mijlocul țăranilor români, luând la pas trecătorile pitorești din satele Transilvaniei. Nimic nu este mai grăitor decât fotografiile și însemnările din jurnal care descriu figurile și sentimentele de spontană fericire și apreciere ale țăranilor români care i-au cucerit inima reginei.
„Am învăţat să iubesc munca ţăranilor, să le apreciez răbdarea, perseverenţa, fidelitatea şi am învăţat de la ei să iubesc mirosul grâului”.
Regina Maria
„De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene, țăranii ieșindu-mi înainte cu mânile pline de flori. La cel dintâi semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de praf. […] Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și ele-ți strigă: bine-ai venit! Cete de femei îmbrăcate vesel și de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca să samene flori în calea Reginei lor”.
Regina Maria a României, Țara mea, București, 1916, p. 8.
Regina Maria a notat cu empatie în jurnalul său și devotamentul umil al țăranilor de la sate față de ea: „De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s-au strâns în jurul meu, sărutându-mi mâinile, marginea hainei mele, căzând în genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și, mai mult decât odată, ei mi-au adus pe copiii lor care-și făceau cruce înaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într-o biserică. La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar pe încetul m-am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate umilită, pe jumătate mândră, înaintam printre ei, fericită că mă aflu în mijlocul lor”.
Regina Maria a României, Țara mea, București, 1916, pp. 8-9.
„După aceea, am mers printre ţăranii foarte entuziaști, bucuroși să ne vadă, toţi încercând să se înghesuie ca să ne sărute mâinile. Pe măsură ce înaintam, era minunat, mișcător, ca într-un vis. Am fost aclamați ca eliberatori, mari eroi, eu am fost numită «mama tuturor românilor», «doamna mult iubită care i-a unit pe toţi», «mama după care tânjiseră», «cea mai scumpă femeie de pe pământ». Toate femeile cădeau în genunchi și sărutau poala hainei mele, altele dădeau unele peste altele, o doamnă în vârstă, izbucnind în lacrimi, și-a pus fruntea pe pieptul meu, copii mici se agățau de mâinile mele, bătrâni gârboviți și slăbiți își acopereau fețele și plângeau de bucurie. A fost o manifestație extraordinar de impresionantă și cea mai mișcătoare, izbucnire de bucurie, de dragoste și recunoştinţă pe care le-am simțit, trebuie să le iau pe toate în inima mea”.
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie 1919), vol. 1, Editura Albatros, București, 2005, p. 192.
Una din cele mai frumoase caracterizări făcute țăranilor români din Ţara Moţilor din Apuseni îi aparţine tot reginei Maria a României, într-o vizită istorică făcută în luna mai a anului 1919, în localitatea Câmpeni: „O zi încântătoare, mai mult sau mai puţin rustică, noi îndreptându-ne spre minunaţii munţi […] Am plecat apoi cu maşina pe cel mai frumos drum printre dealuri. Toate pădurile de pe margine se ridicau falnice în verdele lor nou, pe care se profilau brazii absolut negri. Pretutindeni sate pitoreşti şi toată populaţia afară ca să ne primească, în frunte cu preotul cu crucea în mână. Ei au binecuvântat şi ne-au sărutat mâinile, au presărat flori în faţa noastră, ne-au cântat cântece patriotice, au dansat dansurile lor naţionale, toate clopotele de la biserici băteau, femeile mi-au oferit flori şi cusături făcute în casă. A fost un marş triumfal – nu de puţine ori mi-au dat lacrimile”.
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie 1919), vol. 1, Editura Albatros, București, 2005, pp. 192.
„Un sat prin care am trecut avea case care m-au făcut să-mi pierd capul de încântare, ele erau construite din trunchiuri imense de copaci ca nişte cutii uriaşe, încheiate cu cele mai exagerat de înalte şi înclinate acoperișuri din paie de culoarea blanei de cârtiţă. De departe, ele arătau ca nişte gigantice muşuroaie de furnici sau ca uriaşe căciuli. Nu-mi puteam crede ochilor, niciun basm cu zâne nu ar fi putut inventa asemenea case minunate. Cu greu puteam sta liniştită în maşina mea, simţeam că trebuie să mă opresc şi să intru în ele. Uneori ele erau grupate ca nişte ciuperci de mărime fantastică, alteori erau singuratice, ascunse printre copaci în unghere abrupte. Toţi ţăranii în costume pitoreşti. A fost o privelişte de neuitat”.
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie 1919), vol. 1, Editura Albatros, București, 2005, pp. 192-193.
VIDEO Regina Maria, sărbătorindu-şi ziua de naştere
în mijlocul comunităţii aromâne din Balcic
EVENIMENTE
Regina Maria la Castelul Bran
